Pe la începutul anilor ‘90 ne-am mutat în oraşul copilăriei mele, Tîrgu Mureş. Reveneam într-un oraş care-mi fusese foarte drag, dar pe care îl găseam destul de schimbat. Mulţi dintre cei pe care îi cunoşteam plecaseră în Occident, iar ceilalţi îşi trăiau viaţa de oameni maturi, prinşi cu ale lor. Ne-am simţit destul de stingheri un timp, ardelenii nefiind foarte expansivi din fire. Până să ne facem rost de o locuinţă, am stat la părinţi, apoi în gazdă. Majoritatea dintre lucrurile noastre –printre care şi ustensilele de pescuit- zăceau încă nedespachetate, pe la rude.
Ne aşezasem la casa noastră şi încet-încet reintram în ritmul obişnuit de viaţă. Într-o seară de vineri, mi-am anunţat familia că intenţionez să mergem la pescuit. Toată ziua de sâmbătă mi-am petrecut-o recuperându-mi trusa de la o mătuşă, curăţind-o şi pregătind-o pentru expediţia de duminică, făcând mămăligă cu şrot, în timp ce MiMi a făcut rost de câţiva ştiuleţi de porumb dulce, în lapte. La sfârşit, am făcut o tură în împrejurimile oraşului, pe o rază de 40 de kilometri, analizând avantajele lacurilor şi bălţilor întâlnite; l-am ales, în cele din urmă, pe cel de la Iernut, unul din locurile unde poţi pescui în schimbul unei taxe zilnice; era aproape de oraş şi accesul era uşor chiar şi cu maşina.
În cei treisprezece ani petrecuţi în Oltenia, pescuisem mai ales pe lacuri. Acumulasem o experienţă vastă, citisem o mulţime de lucruri în revistele şi cărţile de specialitate procurate numai eu ştiu de unde, pescuisem alături de adevăraţi crapişt, meditasem îndelung la diverse metode de îmbunătăţire a performanţelor pescăreşti, inventasem reţete de momeli (în acel timp pe piaţa românească nu apăruseră încă aromele şi ingredientele speciale, buletele, borcănele cu porumb, aşa că trebuia să le fac cu propria mână, folosindu-mi imaginaţia), creasem modele de plumbi şi îmi inovasem întregul trusou. Dar cel mai important este faptul că ajunsesem să cunosc foarte bine obiceiurile acestui peşte nemaipomenit care este crapul românesc; bioritmul lui, am putea spune. La ora aceea, aveam nu mai puţin de şase lansete lungi, identice, pentru aruncări la distanţă, un minciog imens, un juvelnic lung de patru metri, a cărei plasă o împletisem singur, că nu găsisem aşa ceva în comerţ, un cort încăpător, o măsuţă de lucru, lanterne, un lămpaş pentru vreme întunecoasă, cizme de cauciuc, pelerine, ceaun şi câte şi mai câte.
Mureşul a fost înainte de 1990 un judeţ renumit pentru crescătoriile sale de crap românesc, care însă nu erau deschise pescuitului cu undiţa, decât poate vreunui privilegiat «de la partid», care mergea la pescuit nu atât pentru peşte cât pentru spriţurile şi grătarele care însoţeau acest tip de relaxare. Pescarii sportivi mergeau mai ales pe Mureş şi pe Târnave. Generaţii întregi s-au perfecţionat pe râuri, la scobar, morunaş, clean, mreană, somn, ştiucă şi avat, total diferit de «lucrul» la baltă.
Am pornit pe întuneric, cu ochii încă cârpiţi de somn, cu excepţia mea, care eram deja surescitat la ideea partidei de pescuit care ne aştepta. Am ajuns pe lac pe întuneric. Îl vedeam tivit de luminiţe – focurile de veghe ale taberelor încropite pe marginea lui. Lipseau doar dintr-o zonă, la poalele versantului unui deal. Ne aflam în impas. Aşa cum se prezentau lucrurile, ezitam între a rămâne, înghesuiţi cu alţi pescari, iritându-i poate prin faptul că aveam cu noi doi copii şi un câine, şi a ne întoarce acasă. Era însă păcat de timpul irosit cu toate pregătirile din ajun şi cu înflăcărarea de care se lăsaseră cuprinşi micuţii la ideea unei ieşiri în natură, împreună cu noi. Începuse să se lumineze uşor, aşa că m-am urcat pe dealul din apropiere şi a prospectat terenul. În afara unui golf năpădit de ierburi şi trestii, undiţele celorlalţi stăteau aliniate una lângă alta; nu aveai nici unde arunca un ac. Undeva în stânga, am zărit un golf în continuarea versantului acoperit de vegetaţie care prindea a se îngălbeni ; partea bună a fost faptul că acesta era traversat de o fâşie de lastăriş şi tufe de salcie de culoare mai înschisă.
-Acolo sunt izvoare care pornesc de pe deal şi continuă pe fundul bălţii, i-am zis unei MiMi somnoroase şi indispuse. Dacă aş fi crap, pe căldură, ăla-i locul unde m-aş aciuia.
-Cum se poate pescui în bălăriile alea? Şi noi, unde o să stăm ?
-Nici o problemă ! Punem mână de la mână şi, cu toporul, cuţitul şi lopata de campanie, defrişăm terenul cât este nevoie.
Copiii încă dormeau buştean, înghesuiţi printre sacoşele cu mâncare, cutiile cu ustensile şi husele cu lansete, aşa că ne-am apucat de lucru doar noi. Ne-a luat destul de mult timp să amenajăm cât de cât locul acela. Munceam în tăcere, eu cu entuziasm şi voie bună, ea destul de ţâfnoasă. Când ni s-au trezit odraslele, exista deja o mică plajă, cam ţepoasă ca să poţi umbla desculţ pe ea, şi aveam acces la apă. Unele popoare poartă adevărate războaie ca să obţină aşa ceva; nouă ne-au trebuit doar câteva zeci de minute şi încăpăţânarea pe care doar lipsa altei opţiuni acceptabile ţi-o poate da.
În stânga şi în dreapta noastră era un grup de pescari, împărţit în două de locul recent defrişat. Bărbaţii schimbau între ei impresii, în limba maghiară, făceau bilanţuri şi prognosticuri. Am crescut într-un cartier cu populaţie preponderent maghiară, cu mulţi prieteni vorbitori ai ambelor limbi, aşa că pricepeam ce spuneau. Primul lucru care le-a atras atenţia a fost numărul nostru de maşină, care indica faptul că suntem din judeţul Dolj. Al doilea… dar asta mai târziu, o să vedeţi de ce. 
Vecinii noştri prindeau caras după caras, dar nu dintre cei mai mari. Nici nu era de mirare, având în vedere dotarea şi stilul lor de pescuit.
S-au trezit copiii şi am început pregătirile de pescuit. Cu accentul lor oltenesc şi cu folosirea frecventă a perfectului simplu, au reuşit să-i convingă pe cei care ne ascultau că suntem într-adevăr olteni, lucru care părea să le sporească buna dispoziţie. A noastră însă a coborât sub nivelul mării când am constatat că uitasem acasă juvelnicul şi minciogul. Bineînţeles că de vină erau ceilalţi, în nici un caz eu!
-Numai asta v-am lăsat-o în grijă, şi nu v-aţi ocupat… bodogăneam în timp ce-mi întindeam lansetele, perpendicular pe mal, paralele cu pământul şi între ele, în cel mai curat stil crapistic. Păreau o baterie de tunuri aţintite asupra unor duşmani de temut.
Nu sunt însă genul de om care să ţină supărarea prea mult şi să se lase copleşit de necazuri. De regulă, găsesc o soluţie chiar şi atunci când alţii se dau bătuţi.
-Fii atent, Dane. Ne descurcăm noi şi fără minciog, îi zic lui fiu-meu. Când aduc crapul aproape de mal, intri încet în apâ, până acolo unde îţi ajunge la genunchi, bagi uşor palmele sub burta lui şi aştepţi momentul când, după ce a luat suficient aer, nu se mai zbate. Ai grijă, asta durează destul de puţin, trebuie să prinzi exact momentul. Îl atingi uşor pe burtă şi el se lasă moale, ca vrăjit, pentru o fracţiune de secundă. Exact atunci trebuie să-l arunci, cu o mişcare energică, pe mal.
În liniştea dimineţii, vorbele mele au ajuns probabil şi la urechile vecinilor noştrii, altfel nu-mi explic hohotele lor de râs. Auzi la oltenii ăştia ! Cică vrăjesc crapii !!! spuneau ei în ungureşte, fiind siguri că nu înţelegem nici o iotă.
Nu m-am lăsat afectat de atitudinea lor, aşa că am continuat impasibil :
-Indivizii ăştia nici nu au pescuit, nici nu au văzut vreodată un pescuit adevărat de crapi, la baltă.
A fost ultima mea remarcă legată de altceva decât de ce aveam de făcut. Apoi, spre nedumerirea lui MiMi, am început să fac aruncări «la rece», adică fără momeală în cârlig sau pe plumb.
Temându-se de ridicolul situaţiei, mai ales că debutasem atât de inedit, mi-a atras atenţia discret:
-Ce te-a apucat ? Vezi că ai uitat să pui momeala…
Ritos, i-am explicat, cu voce tare, ca să audă şi cei din jur :
-Firele astea n-au văzut apa de anult trecut. Trebuie să fac câteva lanseuri de încercare. Îţi explic eu mai târziu…
Odată înmuiate şi «dresate » firele, am înşfăcat o găleată în care am pus laolaltă jumătate din mămăliga pregătită în ajun şi boabele de porumb de la vreo zece ştiuleţi; am început să le frământ. La sfârşit, am adaugat puţină apă.
-Nu se înmoaie prea tare ? şi-a dat ea cu părerea. Pică de pe plumb.
-Tocmai ăsta-i şpilul, în faza asta. Aşa şi trebuie. E doar pentru nădit.
Am pus pe fiecare plumb nada astfel pregătită şi am început să lanseze la peste o sută de metri. Măcar sub acest aspect le «dădeam clasă» celor din jur, care abia dacă atingeau 40-50 de metri. Cu sculele lor, chiar dacă ar fi fost antrenaţi, nu ar fi putut face la fel. Erau pentru Mureş, nu pentru întinderi mari de apă.
-Nu pui nimic în cârlige? zice MiMi cu voce abia auzită.
-Nu ţi-am explicat până acum ? De data asta doar nădesc locul. Când ating plumbii apa, mămăliga se desface într-un nor care se lasă la fund.
Rând pe rând, într-un sfert de oră, folosind toate lansetele, am aruncat conţinutul întregii găleţi în lac.
După ce am recuperat instalaţiile din apă, am desfăcut bucată cu bucată boabele de pe un ştiulete, şi le-am înfipt, câte trei-patru, în fiecare cârlig. O altă bucată de mămăligă amestecată cu porumb, de data aceasta fără apă, am pus-o pe plumbii fiecărei lansete. M-am dezbrăcat la tricou şi slip, m-am îmbărbătat cu o gură de pălincă, şi le-am lansat în porţiunea de lac «nădită».
-Mi se pare că le-ai aruncat pe toate în acelaşi loc. Nu se încurcă dacă trage peştele? spune nevastă-mea.
-Când se înţeapă crapul, se ridică la suprafaţă şi o ia într-o parte, pe deasupra celorlalte fire. Nu le încurcă niciodată. Numai carasul face lucrul ăsta: după ce «a luat-o», merge pe fundul apei şi încurcă tot ce-i stă în cale. De-aia la caras se pescuieşte în “evantai”, nu ca la crap.
După toată agitaţia de mai înainte, lucrurile păreau a se linişti în tabăra noastră. Copiii îşi luaseră undiţele şi se retrăseseră la oarecare depărtare de noi. Prindeau caras după caras, la fel cu vecinii noştri. Priveam cum se bucură de fiecare bucată mai de doamne-ajută. Deja era cald iar apa stătea nemişcată. De pe lac se ridicau ultimele fâşii de pâclă. Îi urmăream pe doi bărbaţi care manevrau o barcă, în mijlocul apei. Era personalul îngrijitor, care hrănea peştii.
-Dacă nu se întâmplă ceva, n-o să prindem mare lucru, am rostit eu, ştiindu-le obiceiurile crapilor de crescătorie.
Pe la ora nouă s-a pornit dinspre lac un vânt puternic care agita norii negri iviţi de după dealuri. Timp de o jumătate de oră, o ploaie puternică ne-a alungat în maşină, de unde priveam prin geamurile aburite furtuna de afară. Nu se făcuse ora zece când cerul redevenise albastru, sticlos, dar vântul rece continua să agite lacul, vălurindu-i suprafaţa. Ne izbea direct în faţă.
După ce i-am urmărit un timp pe vecinii noştri din stânga şi din dreapa, am conchis, cu un zâmbet în colţul gurii :
-Asta e !
-Cum «Asta e!»?, zice fiu-meu.
-Uită-te la ei, ce supăraţi sunt că nu pot pescui ca lumea ! Vântul şi valurile astea le-au stricat toate socotelile. Asta-i diferenţa dintre sculele lor şi ale mele. Uită-te pe lac. Vezi unde au aruncat ăia cu bărcile mâncarea ? Într-un loc la care nu poate ajunge lanseul niciunui pescar. Vezi norişorii ăia de gozuri şi ciupiturile de pe apă ? Toate astea vin spre noi, aduse de vânt. E bancul de crapi mari, care se hrăneşte la suprafaţă. Când va ajunge acolo unde am nădit, o să coboare în contracurentul de fund creat de vânt, exact la ţanc.
-Ei, poveşti pescăreşti, mi-a zis MiMi cu lehamite. De unde ştii tu aşa de bine ce vor face crapii, mai ales că nu cunoşti locul? E prima dată când pescuieşti aici.
S-a dovedit că am avut şi de data aceasta dreptate, pentru că exact aşa s-a întâmplat. A început o adevărată distracţie: bambinele (adică semnalizatoarele puse pe fir, ca să se vadă când trage crapul) săltau, firele se întindeau, beţele aproape că erau trase în apă. Se întâmpla lucrul acesta câteodată şi la două-trei lansete în acelaşi timp. Toată lumea avea câte ceva de făcut: eu, de înţepat şi recuperat crapii; MiMi şi Ana-Maria, să-i ţină în stand-by pe cei aduşi aproape de mal şi pe care Dan nu prididea să-i “vrăjească”. Peştii scoşi din apă aveau în general trei-patru kilograme, părând fraţi cu toţii. Pe cei sub standardul pe care mi-l impusesem, îi returnam în apele lacului. Au existat însă şi câteva exemplare mai mari, de cinci-şase kilograme.
-La ceilalţi de ce nu trage? mă întreabă fiică-mea, curioasă şi mândră în acelaşi timp
-Tu nu-i vezi unde pescuiesc ? Crapul este foarte sensibil la mişcarea de pe mal şi, în general la zgomot. Dacă într-un asemenea loc nu arunci la mai mult de 80-100 de metri, te salută din depărtare… Cu sculele lor, aşa cum ţi-am mai zis, şi împotriva vântului, abia dacă aruncă la jumătatea distanţei. Şi mai fac şi zgomot !
Am priponit rând pe rând peştii prinşi, cu sforile speciale din trusa de crapist, dar şi cu cablurile electrice de rezervă ale Daciei noastre.
Pe la ora 13, arşi de soare şi obosiţi, ne-am hotărât să strângem şi să plecam acasă. Prinsesem destui crapi încât să le facem cadouri consistente rudelor şi prietenilor, aşa cum obişnuiam. Nu sunt pescar «de carne» iar ai mei mâncă peşte doar câteodată, cu plăcere, dar în cantităţi mici.
Frenezia pescuitului începea să mă părăsească; nu însă şi entuziasmul cu care întâmpinam fiecare bucată mai reuşită pe care o scoteam din pripoane să o duc la maşină.
-Uite-l şi pe ăsta, Dane. Ajută-mă că mă trage în apă ! Mamă, m-a stropit din cap până în picioare. Uite ce monstru!
Mai aveam puţin şi ne linşau ceilalţi pescari care ne aruncau priviri pline de înţelesuri nu prea prietenoase. Era evident că se bucurau să scape de noi. Dacă nu din alte motive, măcar şi pentru că rămânea liber locul. Nu apucasem să ne urcăm încă în maşină, când invadaseră deja zona, intraţi în apă până la gât, ca să poată lansa cât mai aproape de locul unde nădisem de dimineaţă. Văzându-i, m-am apropiat de ei şi le-am oferit momeala rămasă, spunându-le câteva cuvinte în limba maghiară, pe care o ştiu bine din copilărie. Să fi văzut ce feţe au făcut!…
Ne-am despărţit în relaţii aproape bune, având în vedere cele petrecute. Cu unii dintre ei m-am mai întâlnit şi în alte ocazii, pe alte lacuri sau pe Mureş, devenind amici de pescuit. Despre episodul Iernut însă, nu a mai venit vorba niciodată, fiecare din motivul lui.
Am fost un finuţ, nu-i aşa? 
LEGENDĂ: Prima poză e o fotografie făcută după alta, din acea perioadă. A doua: schiţă după care mi-am făcut nişte tamburi la mulinete, ca să pot arunca la distanţă.
