Octombrie 2010

Leave a comment

Hobby bun, hobby rău

octombrie 9th 2010 Posted at Demos
39 comentarii

Pasiunile ne definesc aproape la fel de mult ca și ceea ce facem zi de zi ca să ne câștigăm traiul. Percepția lor de către ceilalți a început să devină o problemă extrem de subiectivă, gradul de subiectivism crescând direct proporțional cu nivelul de expunere mediatică. Observ de un timp că unii au voie să aibă hobby-uri, indiferent de natura lor, dar altora le sunt interzise pur și simplu pentru că figurile lor sau ceea ce reprezintă nu sunt pe placul unora dintre cei care îi judecă.

Dacă față de vânătoare, pot înțelege reținerile unora din rațiuni așa zis ecologice și de protecție a animalelor, față de alte preocupări de timp liber, care nu implică sacrificii de vieți, decât poate ale celor personale, chiar nu înțeleg antipatia pe care o afișează. Zeci de milioane de oameni și-au făcut din Michael Schumaher de pildă un idol, datorită performanțelor deosebite acumulate până acum. În fond, automobilismul e un sport modern, iubit de majoritatea tinerilor lumii civilizate. Când însă un tânăr om politic ca Victor Ponta iese în decor accidental în cursul unei întreceri sportive, se declanșează o întreagă sarabandă a comentariilor fel de fel. Vezi Doamne, ”țara arde și baba se piaptănă”! Țara arde de mult; au aprins-o alții, care, dacă ar știi cum s-o conducă, ar reuși să o scoată din situația asta; ne-ar fi tuturor mai bine cred.

Nu pot să nu remarc că ”hobby”-urile unora sunt mult mai indulgent privite, deși natura lor nu le face deloc cinste practicanților: alcoolul, femeile, petrecerile prelungite în companie dubioasă, înjurăturile ca la ușa cortului, jignirile proferate oricând sunt cu capsa pusă, adică mai mereu, condusul mașinii sub influența alcoolului și… ne oprim deocamdată aici. Un om băut la volan e un pericol public, indiferent de funcția lui în stat și de ”volanul” pe care-l ține în mână. Cu certitudine domnul Ponta nu are asemenea ”hobby”-uri.

Pasiuni și pasiuni. Unele dubioase, aparținând de pe acum trecutului, altele ale prezentului și viitorului, ca și oamenii care le practică. Să nu folosim dublu standard când le apreciem.

August 2010

1 Comment

Mâncare în aer liber

august 1st 2010 Posted at Gourmet, gourmand
33 comentarii

Când eşti la munte şi munceşti fizic, nimic nu cred că e mai bun decât o mâncare făcută la ceaun, din ingrediente cât mai naturale. Casa e ocupată strategic de femeile familiei, care o pun la punct, tu lucrezi prin curte, mai baţi un cui, mai fixezi un zid. Apă, încă nu, decât de la izvor. Aragaz, nu, aşa că un foc în curte şi un ceaun de fontă, în care mâncarea nu se prinde de fund, sunt tot ce ai nevoie ca să încropeşti ceva de-ale gurii. Reţeta e simplă şi parţial improvizată. Din suita de fotografii care urmează o să vedeţi şi singuri cum se face, dar vin totuşi cu unele precizări.

Se călesc în untură sau ulei câteva cepe tăiate mărunt, ciuperci şi un ardei. (Dacă ai şi un ajutor, aşa cum am avut eu, îl foloseşti cu încredere. Mai mare lingura ca el! :) ) Se adaugă boia dulce şi carnea tăiată cubuleţe, amestecându-se din când în când, până când scade zeama pe care o lasă între timp. Se înnăbuşe cu apă caldă, se sărează după gust, iar spre sfârşit se adaugă un cartof dat pe răzătoare, un pahar de vin şi verdeţurile (pătrunjel, cimbru, foaie de dafin) tocate mărunt, piper şi o linguriţă de muştar, ca să taie dulceaţa cepei. Se mănâncă din farfurii adânci, cu lingura, însoţită de castraveţi covăsiţi.

Separat, ca un antreu, prăjim la foc iute câteva fileuri de păstrăvi, care stau pe foc doar câteva secunde, maximum un minut. Acestea se servesc fie cu mujdei, fie cu suc de lămâie.

În tot acest timp, bucătarul trebuie bine hidratat, cu câte o bere rece, în care uneori aruncă şi o jumătate de lămâie.

Iunie 2010

Leave a comment

Politica pe înţelesul tuturor

iunie 1st 2010 Posted at Demos
38 comentarii

Nu ştiu de ce, în zilele din urmă, mă obsedează trei “ziceri” ale bunicii mele:

1. Dacă te amesteci în tărâţe, te mănâncă porcii.

2. Fereşte-mă, Doamne, de prieteni, că de duşmani mă feresc singur!

3. Nu mor caii când vor câinii.

P.S.: Mi s-a reproşat că în ultima săptămâna n-am postat nimic. Cauzele pot fi deduse uşor din cele trei zicale la care am făcut referire mai sus.

S-auzim numai de bine!

(Ilustraţia: Copilul geopolitic – Salvador Dali)

Mai 2010

Leave a comment

În aşteptarea scobarului (Salată de icre şi ciortan la grătar, cu mămăliguţă)

mai 18th 2010 Posted at Cu băţul în baltă, Gourmet, gourmand
26 comentarii

Pe Mureş, e prohibiţie.

În aşteptarea deschiderii sezonului la şes, pasionaţii de pescuit şi de peşte proaspăt bat bălţile şi iazurile particulare, unde pescuitul este permis contra unei taxe. E bine! Carasul şi crapul au o foame de speriat după o iarnă lungă şi nici nu sunt plini de grăsime. Dimpotrivă. Au însă icre! Care, spre deosebire de cele ale altor peşti (de exemplu, ştiuca) pot fi consumate şi proaspete.

Reţeta cea mai bună de preparat icre de crap mi-a “servit-o” un lipovean: “Se pune un risipitor să toarne ulei şi un prostovan care să le frece!” Bineînţeles că se mai picură şi câţiva stropi de suc de lămâie şi, dacă vă place, ceapă tocată fin, separat, într-un bol. Sunt foarte bune servite cu o felie de pâine prăjită, peste care am întins un strat subţire de unt bio.

Bun, dar ce facem cu peştii, adică ciortanii şi caraşii? Mie îmi plac foarte mult la grătar, mai ales dacă sunt dolofani (0,5-1 kg. bucata). Dar cum ne descurcăm cu oasele cele multe şi mărunte situate desupra liniei mediane? Veţi vedea!

După ce îi curăţ de solzi, intestine şi branhii, îi şterg cu un şervet de bumbac. (Gurmanzii spun că nu trebuie spălaţi.) Cu un cuţit cu lama fină şi bine ascuţită îi crestez pe ambele părţi până la şira spinării, perpendicular pe aceasta; crestătură după crestătură, la o distanţă de 5-10 milimetri una de alta, de la cap şi până la coadă. Veţi simţi cum oscioarele lungi şi perverse se secţionează. Astfel carnea poate fi consumată fără a avea grija lor.

În continuare, îi sărez după gust şi îi aşez într-un castron pentru o jumătate de oră, timp în care din peşte iese mare parte din gustul şi mirosul neplăcut de baltă.

În timpul acesta, pregătesc grătarul, curăţându-l cu o perie de sârmă, după care îl ung bine cu o bucată de slănină; jarul trebuie să fie de intensitate moderată, persistentă şi constantă.

Personal, prefer mangalul, având grijă să folosesc grătarul după ce cărbunii s-au albit, altfel degajă nişte gaze care dau un gust neplăcut şi sunt toxice.

După ce si-au lăsat zeama aceea de care am vorbit mai sus, îi şterg din nou cu un şervet uscat, îi ung cu suc de lămâie (care are rolul de a ţine “legată” carnea şi a întări pielea) şi apoi îi piperez, după care îi aşez pe grătar, lăsându-i acolo până se desprind singuri, pentru că altfel se rup. Îi întorc pe cealaltă parte şi procedez la fel. După aceea sunt gata, îi putem consuma.

Eu îi prefer cu mămăligă vârtoasă fierbinte şi mujdei simplu de usturoi cu frunze de pătrunjel, toate acestea fiind însoţite de un vin alb, sec şi rece.

Poftă bună!

Gog-ălind!

mai 16th 2010 Posted at Demos
40 comentarii

Pentru cei care nu mă cunosc, fac acum o mărturisire care -vorba nevestei mele- cred că n-o să mă facă deloc simpatic. Printre altele, sunt şi politician de o oarecare anvergură. De aproape paisprezece ani trăiesc precum cei de la Big Brother, în ochii lumii şi a camerelor ascunse. Nu mă plâng, e alegerea mea, deci, suport consecinţele. M-am întrebat de multe ori dacă merită să cheltuiesc atâta timp şi energie pentru aşa ceva. Răspunsul este, în mod paradoxal, da. Pentru că am intrat în politică la îndemnul fostului meu diriginte care-mi zicea că dacă toţi oamenii decenţi consideră politica un domeniu pervertit, o vor face doar nechemaţii şi oportuniştii.

Ne-am săturat să-i auzim pe unii politicieni spunând că România trebuie reformată, când în fond, clasa politică trebuie să fie supusă în primul rând acestui tratament. Eu cred că exemplul personal este, din acest punct de vedere, esenţial. Desfid zicala: “Fă ce zice popa, nu ce face popa!”. Ba să facă “popa” ce trebuie!

Ca politician, îţi exprimi punctul de vedere în cadrul conferinţelor de presă şi a diverselor întâlniri cu publicul. Afirmatiile tale însă, prin asociere cu modul în care se face politică la noi de obicei, sunt (uneori) tratate cu rezervă, ca fiind atinse de lipsă de credibilitate. Asta când nu se întâmplă ca spusele să-ţi fie scoase din context şi interpretate (uneori) după puterea de înţelegere sau interesul celui cu care ai stat de vorbă. Acest lucru se extinde (uneori) şi asupra subiectelor care nu au nicio legătură cu politica. Se ajunge astfel la interpretări eronate, tendenţioase chiar, şi în cazul când vorbeşti, de pildă, despre pasiunile tale de timp liber.

Acum câtva timp însă, mi-am luat inima în dinţi şi mi-am făcut un blog: pe acesta. Sub nume real, pentru că nu am nimic de trecut sub tăcere: nici averi nedeclarate, nici afaceri cu statul, nici impozite neplătite; de ce m-aş ascunde?! Doar lipsa de timp m-a împiedicat să mi-l fac mai demult, pentru că ceea ce mă atrage pe mine la acest tip de comunicare interumană este socializarea într-o zonă a unei sincerităţi aparte, unde pot fi şi ceea ce sunt în afara politicului, adică un om obişnuit. Am găsit aici interlocutori deosebiţi, pe care nu-i cunosc personal, dar care, ca şi mine îsi doresc o lume mai bună, mai calmă, mai sigură, mai predictibilă, mai curată, cu care vorbesc despre lucruri pe care de multe ori nu-mi permit să le abordez nici chiar cu amicii, ca să nu lezez anumite sensibilităţi. Pe blog, pot avea opinii ca oricare trăitor pe melagurile României, fără a fi acuzat de partizanat politic. Aici sunt doar soţ, părinte, bunic, pescar, vânător, bricoleur, inginer, pilot, fotograf, bucătar ocazional etc.

Deunăzi, un amic (nu ştiu de ce-mi vine să-l asociez cu Gog, celebrul personaj al lui Giovanni Papinni), citindu-mi blogul, mi-a spus: “Domnule F., dumneavoastră parcă trăiţi într-o altă lume!”

Aşa să fie, “Gog”!?

Propunere decenta

mai 11th 2010 Posted at În cătare
55 comentarii

Am primit un comentariu interesant legat de postarea cu vanatoarea cocosului de munte. Cum raspunsul meu ar fi fost prea lung ca sa se incadreze acolo, am decis sa-i raspund separat, aici, domnului X si, implicit, fundatiei Pro Natura in numele careia vorbeste. Iata, mai intai, mesajul:

D-nul Frateanu, in legatura cu mentinerea echilibrului biologic al sistemului, de boli, pradatori, defrisari masive, braconaj ati auzit cumva? sau trebuie un brav puscas cu o arma performanta,trezit cu noaptea in cap si 2 tuici la bord sa lichideze o minunatie a naturii? poate incercati vanatoarea cu aparatul foto si afisati o poza pe perete in loc de capul animalului.Noroc”

Pe de o parte, este adevarat ca o mare parte a opiniei publice se indreapta in sensul celor de mai sus, avand chiar impact politic major (vezi confruntarea finala Nastase-Basescu din anul 2004, cand “iepurasul” l-a invins pe vanator).

Pe de alta parte, as fi fericit daca asociatiile ecologiste din Romania ar ajunge sa aiba forta si eficienta Green Peace-ului, celebra in lupta pentru salvarea balenelor si nu numai. In acest context, ma intreb daca in afara de declaratii, comentarii, cheltuirea diverselor finantari, actiuni de imagine, se mai intimpla ceva din partea asociatiilor romanesti. Daca da, nu se prea vede…

Defrisarile, cainii fara stapan de pe terenurile de vanatoare, braconajul, poluarea, ATV-urile, turmele de oi si cainii lor, omul iresponsabil in ultima instanta, toate acestea distrug ceea ce cu emfaza se declara ca trebuie protejat. Ma intreb cand vor fi in stare institutiile statului si societatea civila sa puna piciorul in prag!?

Ca vanator , imi place sa cred ca ma situez in categoria celor cu dragoste fata de natura si animalele salbatice. Avem in padurile, muntii si campiile noastre, chiar din abundenta, unele specii pe care cei mai multi europeni le vad doar in poze (urs, lup, ras, capra neagra s.a.) Pentru ca sa ne bucuram de ele in continuare, toate acestea au nevoie de protectie si ingrijire!

Imi amintesc de zecile de de iesiri in teren “fara glont pe teava” pentru a vedea ce mai fac salbaticiunile, de intalnirile uneori induiosatoare sau, dimpotriva, inspaimantatoare cu acestea.

(Răspund astfel doleantei domnului Adi Feri de a prezenta si cateva trofee doar fotografice. )

Dar si de tonele de fan urcate iarna pe ger si zapada pana la brau la hranitorile ciutelor si cerbilor, la sutele de saci cu porumb carate in spate de vanatori şi paznici de vanatoare pentru hrana scroafelor cu purcei, la bolovanii de sare pusi pentru sanatatea ierbivorelor, la caii accidentati irecuperabil cumparati de la tarani pentru hrana ursilor, la “vanatorile” nocturne si riscante de prindere a braconierilor, la carutele cu PET-uri si alte gunoaie stinse in urma excursionistilor care cred ca pieptul de pui creste in congelator, la vinatoriile legale de vulpi in exces si ciini salbaticiti, care nu fac parte din ecosistem. Stiati ca o familie dintre acestia din urma consuma un ied sau un purcel pe zi, 5-10 pui de iepuri ori fazan? Sa ii lasam s-o faca mai departe?

Daca esti vanator adevarat faci toate acestea, inclusiv presiuni si propuneri legislative pentru protejarea vanatului si a ecosistemelor. Focul asupra unui animal se trage rar, legal si foarte bine justificat. Cunosc vanatori, printre care ma numar si eu, care -iesind regulat in teren- nu au tras niciun foc de arma cate un sezon intreg.

Lansez astfel o provocare tuturor asociatiilor ecologiste sau ale iubitorilor de animale si natura ai caror membri, probabil, nu stiu aceste lucruri, dar cred sincer in ideea nobila ca fauna Romaniei trebuie salvata pana nu e prea tirziu. Cred ca impreuna, si nu unii impotriva celorlalti, putem face CEVA in acest sens!

Zbor…pe muchie de cutit

mai 6th 2010 Posted at Aripi
64 comentarii

Am văzut aseară, la ştiri, cum a aterizat forţat un avion uşor pe aeroportul Clinceni, aeroport celebru şi simbolic pentru sportul aviatic românesc. Îl felicit pe pilot pentru modul impecabil calculat al tuturor manevrelor (încercarea de a forţa deschiderea trenului de aterizare, simularea şi pregătirea aterizării după ce acesta a rămas blocat, îndemânarea cu care a luat contact cu solul, aproape sub limita de viteză, controlul perfect al piruetei pe sol), pentru pregătirea sa şi, nu în ultimul rând, pentru sângele rece. Bravo!

Mi-a crescut inima când totul s-a terminat cu bine. De ce? Pentru că ştiu prin ce a trecut, fiindcă în urmă cu ceva ani am fost şi eu pilot sportiv şi am trecut prin situaţii-limită.

Asa ceva s-ar fi putut intimpla aseara(poza de sus)…

Casa copilăriei şi adolescenţei mele se afla pe malul Mureşului. Tot în zonă, dincolo de râu, era (este şi acum) Aeroportul Sportiv Târgu Mureş. Împreună cu fratele meu, eram (şi suntem) pescari pasionaţi, petrecându-ne verile pe malul apei, după peşti, “inspirând” cu nesaţ soarele, apa şi natura nepoluată a acelor timpuri. Din când în când, ridicând ochii de pe plute, vedeam planoarele zburând, uneori acrobatic, asemănându-le cu nişte supereroi înaripaţi. Să fi fost doar visul ancestral al omului, de a zbura precum păsările?! Îi invidiam pe cei din planoare şi ne doream să fim ca ei. Ajunşi la liceu, ne-am interesat la Aeroclub de condiţiile de înscriere acolo. Puteau intra la şcoala de pilotaj tineri peste 16 ani. La împlinirea vârstei respective, fără să întârziem nici măcar cu o zi, ne-am înscris. Vizita medicală a fost aproape o formalitate, pentru că eram sănătoşi tun. Ne era teamă însă de obligativitatea acordului părinţilor, legalizat la notariat, aşa că am apleat la o mică înşelătorie, spunându-i mamei -fie iertată!- că documentul acela ne trebuie pentru a practica aeromodelismul. A ţinut, şi astfel am intrat într-o lume care nu numai că ne-a plăcut, ci ne-a şi modelat personalitatea, cariera şi viaţa. Mama, draga de ea, a aflat abia după câţiva ani de păcăleală, după ce a surprins o discuţie între noi legată de o situaţie-limită prin care trecusem împreună într-un planor de dublă comandă, fiind aspiraţi de un nor de furtună (un cumulo-nimbus). Ne iubea prea mult ca să nu se îngrijoreze şi, în acelaşi timp, ca să nu ne ierte, aşa că am continuat, şi sunt convins că datorită acelei şcoli de pilotaj şi a pasiunii pentru zbor, suntem azi cum suntem.

Nu ştiu dacă ne-ar fi fost mai bine sau mai rău în viaţă daca nu am fi practicat acest sport, dar ştiu precis că nu regret nimic, că am avut satisfacţii unice şi că de foarte multe ori antrenamentul, disciplina, viziunea şi mentalitatea de pilot m-au ajutat în situaţiile complicate prin care am trecut până acum.

Vă spuneam că am înfruntat şi eu o situaţie critică, cu risc major, de moarte, ca tânăr pilot sportiv. S-a intimplat in timpul unuia dintre primele zboruri in simpla comanda, dar, despre aceasta, cu altă ocazie.

Astăzi, eroul este pilotul avionului uşor de pe Clinceni. În cinstea lui ridic degetul mare de la mâna dreaptă strânsă pumn. :)

Copilul care vrăjea crapii?

mai 5th 2010 Posted at Cu băţul în baltă
29 comentarii

Pe la începutul anilor ‘90 ne-am mutat în oraşul copilăriei mele, Tîrgu Mureş. Reveneam într-un oraş care-mi fusese foarte drag, dar pe care îl găseam destul de schimbat. Mulţi dintre cei pe care îi cunoşteam plecaseră în Occident, iar ceilalţi îşi trăiau viaţa de oameni maturi, prinşi cu ale lor. Ne-am simţit destul de stingheri un timp, ardelenii nefiind foarte expansivi din fire. Până să ne facem rost de o locuinţă, am stat la părinţi, apoi în gazdă. Majoritatea dintre lucrurile noastre –printre care şi ustensilele de pescuit- zăceau încă nedespachetate, pe la rude.
Ne aşezasem la casa noastră şi încet-încet reintram în ritmul obişnuit de viaţă. Într-o seară de vineri, mi-am anunţat familia că intenţionez să mergem la pescuit. Toată ziua de sâmbătă mi-am petrecut-o recuperându-mi trusa de la o mătuşă, curăţind-o şi pregătind-o pentru expediţia de duminică, făcând mămăligă cu şrot, în timp ce MiMi a făcut rost de câţiva ştiuleţi de porumb dulce, în lapte. La sfârşit, am făcut o tură în împrejurimile oraşului, pe o rază de 40 de kilometri, analizând avantajele lacurilor şi bălţilor întâlnite; l-am ales, în cele din urmă, pe cel de la Iernut, unul din locurile unde poţi pescui în schimbul unei taxe zilnice; era aproape de oraş şi accesul era uşor chiar şi cu maşina.
În cei treisprezece ani petrecuţi în Oltenia, pescuisem mai ales pe lacuri. Acumulasem o experienţă vastă, citisem o mulţime de lucruri în revistele şi cărţile de specialitate procurate numai eu ştiu de unde, pescuisem alături de adevăraţi crapişt, meditasem îndelung la diverse metode de îmbunătăţire a performanţelor pescăreşti, inventasem reţete de momeli (în acel timp pe piaţa românească nu apăruseră încă aromele şi ingredientele speciale, buletele, borcănele cu porumb, aşa că trebuia să le fac cu propria mână, folosindu-mi imaginaţia), creasem modele de plumbi şi îmi inovasem întregul trusou. Dar cel mai important este faptul că ajunsesem să cunosc foarte bine obiceiurile acestui peşte nemaipomenit care este crapul românesc; bioritmul lui, am putea spune. La ora aceea, aveam nu mai puţin de şase lansete lungi, identice, pentru aruncări la distanţă, un minciog imens, un juvelnic lung de patru metri, a cărei plasă o împletisem singur, că nu găsisem aşa ceva în comerţ, un cort încăpător, o măsuţă de lucru, lanterne, un lămpaş pentru vreme întunecoasă, cizme de cauciuc, pelerine, ceaun şi câte şi mai câte.
Mureşul a fost înainte de 1990 un judeţ renumit pentru crescătoriile sale de crap românesc, care însă nu erau deschise pescuitului cu undiţa, decât poate vreunui privilegiat «de la partid», care mergea la pescuit nu atât pentru peşte cât pentru spriţurile şi grătarele care însoţeau acest tip de relaxare. Pescarii sportivi mergeau mai ales pe Mureş şi pe Târnave. Generaţii întregi s-au perfecţionat pe râuri, la scobar, morunaş, clean, mreană, somn, ştiucă şi avat, total diferit de «lucrul» la baltă.
Am pornit pe întuneric, cu ochii încă cârpiţi de somn, cu excepţia mea, care eram deja surescitat la ideea partidei de pescuit care ne aştepta. Am ajuns pe lac pe întuneric. Îl vedeam tivit de luminiţe – focurile de veghe ale taberelor încropite pe marginea lui. Lipseau doar dintr-o zonă, la poalele versantului unui deal. Ne aflam în impas. Aşa cum se prezentau lucrurile, ezitam între a rămâne, înghesuiţi cu alţi pescari, iritându-i poate prin faptul că aveam cu noi doi copii şi un câine, şi a ne întoarce acasă. Era însă păcat de timpul irosit cu toate pregătirile din ajun şi cu înflăcărarea de care se lăsaseră cuprinşi micuţii la ideea unei ieşiri în natură, împreună cu noi. Începuse să se lumineze uşor, aşa că m-am urcat pe dealul din apropiere şi a prospectat terenul. În afara unui golf năpădit de ierburi şi trestii, undiţele celorlalţi stăteau aliniate una lângă alta; nu aveai nici unde arunca un ac. Undeva în stânga, am zărit un golf în continuarea versantului acoperit de vegetaţie care prindea a se îngălbeni ; partea bună a fost faptul că acesta era traversat de o fâşie de lastăriş şi tufe de salcie de culoare mai înschisă.
-Acolo sunt izvoare care pornesc de pe deal şi continuă pe fundul bălţii, i-am zis unei MiMi somnoroase şi indispuse. Dacă aş fi crap, pe căldură, ăla-i locul unde m-aş aciuia.
-Cum se poate pescui în bălăriile alea? Şi noi, unde o să stăm ?
-Nici o problemă ! Punem mână de la mână şi, cu toporul, cuţitul şi lopata de campanie, defrişăm terenul cât este nevoie.
Copiii încă dormeau buştean, înghesuiţi printre sacoşele cu mâncare, cutiile cu ustensile şi husele cu lansete, aşa că ne-am apucat de lucru doar noi. Ne-a luat destul de mult timp să amenajăm cât de cât locul acela. Munceam în tăcere, eu cu entuziasm şi voie bună, ea destul de ţâfnoasă. Când ni s-au trezit odraslele, exista deja o mică plajă, cam ţepoasă ca să poţi umbla desculţ pe ea, şi aveam acces la apă. Unele popoare poartă adevărate războaie ca să obţină aşa ceva; nouă ne-au trebuit doar câteva zeci de minute şi încăpăţânarea pe care doar lipsa altei opţiuni acceptabile ţi-o poate da.
În stânga şi în dreapta noastră era un grup de pescari, împărţit în două de locul recent defrişat. Bărbaţii schimbau între ei impresii, în limba maghiară, făceau bilanţuri şi prognosticuri. Am crescut într-un cartier cu populaţie preponderent maghiară, cu mulţi prieteni vorbitori ai ambelor limbi, aşa că pricepeam ce spuneau. Primul lucru care le-a atras atenţia a fost numărul nostru de maşină, care indica faptul că suntem din judeţul Dolj. Al doilea… dar asta mai târziu, o să vedeţi de ce. :)
Vecinii noştri prindeau caras după caras, dar nu dintre cei mai mari. Nici nu era de mirare, având în vedere dotarea şi stilul lor de pescuit.

S-au trezit copiii şi am început pregătirile de pescuit. Cu accentul lor oltenesc şi cu folosirea frecventă a perfectului simplu, au reuşit să-i convingă pe cei care ne ascultau că suntem într-adevăr olteni, lucru care părea să le sporească buna dispoziţie. A noastră însă a coborât sub nivelul mării când am constatat că uitasem acasă juvelnicul şi minciogul. Bineînţeles că de vină erau ceilalţi, în nici un caz eu! :)
-Numai asta v-am lăsat-o în grijă, şi nu v-aţi ocupat… bodogăneam în timp ce-mi întindeam lansetele, perpendicular pe mal, paralele cu pământul şi între ele, în cel mai curat stil crapistic. Păreau o baterie de tunuri aţintite asupra unor duşmani de temut.
Nu sunt însă genul de om care să ţină supărarea prea mult şi să se lase copleşit de necazuri. De regulă, găsesc o soluţie chiar şi atunci când alţii se dau bătuţi.
-Fii atent, Dane. Ne descurcăm noi şi fără minciog, îi zic lui fiu-meu. Când aduc crapul aproape de mal, intri încet în apâ, până acolo unde îţi ajunge la genunchi, bagi uşor palmele sub burta lui şi aştepţi momentul când, după ce a luat suficient aer, nu se mai zbate. Ai grijă, asta durează destul de puţin, trebuie să prinzi exact momentul. Îl atingi uşor pe burtă şi el se lasă moale, ca vrăjit, pentru o fracţiune de secundă. Exact atunci trebuie să-l arunci, cu o mişcare energică, pe mal.
În liniştea dimineţii, vorbele mele au ajuns probabil şi la urechile vecinilor noştrii, altfel nu-mi explic hohotele lor de râs. Auzi la oltenii ăştia ! Cică vrăjesc crapii !!! spuneau ei în ungureşte, fiind siguri că nu înţelegem nici o iotă.
Nu m-am lăsat afectat de atitudinea lor, aşa că am continuat impasibil :
-Indivizii ăştia nici nu au pescuit, nici nu au văzut vreodată un pescuit adevărat de crapi, la baltă.
A fost ultima mea remarcă legată de altceva decât de ce aveam de făcut. Apoi, spre nedumerirea lui MiMi, am început să fac aruncări «la rece», adică fără momeală în cârlig sau pe plumb.
Temându-se de ridicolul situaţiei, mai ales că debutasem atât de inedit, mi-a atras atenţia discret:
-Ce te-a apucat ? Vezi că ai uitat să pui momeala…
Ritos, i-am explicat, cu voce tare, ca să audă şi cei din jur :
-Firele astea n-au văzut apa de anult trecut. Trebuie să fac câteva lanseuri de încercare. Îţi explic eu mai târziu…
Odată înmuiate şi «dresate » firele, am înşfăcat o găleată în care am pus laolaltă jumătate din mămăliga pregătită în ajun şi boabele de porumb de la vreo zece ştiuleţi; am început să le frământ. La sfârşit, am adaugat puţină apă.
-Nu se înmoaie prea tare ? şi-a dat ea cu părerea. Pică de pe plumb.
-Tocmai ăsta-i şpilul, în faza asta. Aşa şi trebuie. E doar pentru nădit.
Am pus pe fiecare plumb nada astfel pregătită şi am început să lanseze la peste o sută de metri. Măcar sub acest aspect le «dădeam clasă» celor din jur, care abia dacă atingeau 40-50 de metri. Cu sculele lor, chiar dacă ar fi fost antrenaţi, nu ar fi putut face la fel. Erau pentru Mureş, nu pentru întinderi mari de apă.

-Nu pui nimic în cârlige? zice MiMi cu voce abia auzită.
-Nu ţi-am explicat până acum ? De data asta doar nădesc locul. Când ating plumbii apa, mămăliga se desface într-un nor care se lasă la fund.
Rând pe rând, într-un sfert de oră, folosind toate lansetele, am aruncat conţinutul întregii găleţi în lac.
După ce am recuperat instalaţiile din apă, am desfăcut bucată cu bucată boabele de pe un ştiulete, şi le-am înfipt, câte trei-patru, în fiecare cârlig. O altă bucată de mămăligă amestecată cu porumb, de data aceasta fără apă, am pus-o pe plumbii fiecărei lansete. M-am dezbrăcat la tricou şi slip, m-am îmbărbătat cu o gură de pălincă, şi le-am lansat în porţiunea de lac «nădită».
-Mi se pare că le-ai aruncat pe toate în acelaşi loc. Nu se încurcă dacă trage peştele? spune nevastă-mea.
-Când se înţeapă crapul, se ridică la suprafaţă şi o ia într-o parte, pe deasupra celorlalte fire. Nu le încurcă niciodată. Numai carasul face lucrul ăsta: după ce «a luat-o», merge pe fundul apei şi încurcă tot ce-i stă în cale. De-aia la caras se pescuieşte în “evantai”, nu ca la crap.
După toată agitaţia de mai înainte, lucrurile păreau a se linişti în tabăra noastră. Copiii îşi luaseră undiţele şi se retrăseseră la oarecare depărtare de noi. Prindeau caras după caras, la fel cu vecinii noştri. Priveam cum se bucură de fiecare bucată mai de doamne-ajută. Deja era cald iar apa stătea nemişcată. De pe lac se ridicau ultimele fâşii de pâclă. Îi urmăream pe doi bărbaţi care manevrau o barcă, în mijlocul apei. Era personalul îngrijitor, care hrănea peştii.
-Dacă nu se întâmplă ceva, n-o să prindem mare lucru, am rostit eu, ştiindu-le obiceiurile crapilor de crescătorie.

Pe la ora nouă s-a pornit dinspre lac un vânt puternic care agita norii negri iviţi de după dealuri. Timp de o jumătate de oră, o ploaie puternică ne-a alungat în maşină, de unde priveam prin geamurile aburite furtuna de afară. Nu se făcuse ora zece când cerul redevenise albastru, sticlos, dar vântul rece continua să agite lacul, vălurindu-i suprafaţa. Ne izbea direct în faţă.

După ce i-am urmărit un timp pe vecinii noştri din stânga şi din dreapa, am conchis, cu un zâmbet în colţul gurii :
-Asta e !
-Cum «Asta e!»?, zice fiu-meu.
-Uită-te la ei, ce supăraţi sunt că nu pot pescui ca lumea ! Vântul şi valurile astea le-au stricat toate socotelile. Asta-i diferenţa dintre sculele lor şi ale mele. Uită-te pe lac. Vezi unde au aruncat ăia cu bărcile mâncarea ? Într-un loc la care nu poate ajunge lanseul niciunui pescar. Vezi norişorii ăia de gozuri şi ciupiturile de pe apă ? Toate astea vin spre noi, aduse de vânt. E bancul de crapi mari, care se hrăneşte la suprafaţă. Când va ajunge acolo unde am nădit, o să coboare în contracurentul de fund creat de vânt, exact la ţanc.
-Ei, poveşti pescăreşti, mi-a zis MiMi cu lehamite. De unde ştii tu aşa de bine ce vor face crapii, mai ales că nu cunoşti locul? E prima dată când pescuieşti aici.
S-a dovedit că am avut şi de data aceasta dreptate, pentru că exact aşa s-a întâmplat. A început o adevărată distracţie: bambinele (adică semnalizatoarele puse pe fir, ca să se vadă când trage crapul) săltau, firele se întindeau, beţele aproape că erau trase în apă. Se întâmpla lucrul acesta câteodată şi la două-trei lansete în acelaşi timp. Toată lumea avea câte ceva de făcut: eu, de înţepat şi recuperat crapii; MiMi şi Ana-Maria, să-i ţină în stand-by pe cei aduşi aproape de mal şi pe care Dan nu prididea să-i “vrăjească”. Peştii scoşi din apă aveau în general trei-patru kilograme, părând fraţi cu toţii. Pe cei sub standardul pe care mi-l impusesem, îi returnam în apele lacului. Au existat însă şi câteva exemplare mai mari, de cinci-şase kilograme.
-La ceilalţi de ce nu trage? mă întreabă fiică-mea, curioasă şi mândră în acelaşi timp
-Tu nu-i vezi unde pescuiesc ? Crapul este foarte sensibil la mişcarea de pe mal şi, în general la zgomot. Dacă într-un asemenea loc nu arunci la mai mult de 80-100 de metri, te salută din depărtare… Cu sculele lor, aşa cum ţi-am mai zis, şi împotriva vântului, abia dacă aruncă la jumătatea distanţei. Şi mai fac şi zgomot !
Am priponit rând pe rând peştii prinşi, cu sforile speciale din trusa de crapist, dar şi cu cablurile electrice de rezervă ale Daciei noastre.
Pe la ora 13, arşi de soare şi obosiţi, ne-am hotărât să strângem şi să plecam acasă. Prinsesem destui crapi încât să le facem cadouri consistente rudelor şi prietenilor, aşa cum obişnuiam. Nu sunt pescar «de carne» iar ai mei mâncă peşte doar câteodată, cu plăcere, dar în cantităţi mici.
Frenezia pescuitului începea să mă părăsească; nu însă şi entuziasmul cu care întâmpinam fiecare bucată mai reuşită pe care o scoteam din pripoane să o duc la maşină.
-Uite-l şi pe ăsta, Dane. Ajută-mă că mă trage în apă ! Mamă, m-a stropit din cap până în picioare. Uite ce monstru!
Mai aveam puţin şi ne linşau ceilalţi pescari care ne aruncau priviri pline de înţelesuri nu prea prietenoase. Era evident că se bucurau să scape de noi. Dacă nu din alte motive, măcar şi pentru că rămânea liber locul. Nu apucasem să ne urcăm încă în maşină, când invadaseră deja zona, intraţi în apă până la gât, ca să poată lansa cât mai aproape de locul unde nădisem de dimineaţă. Văzându-i, m-am apropiat de ei şi le-am oferit momeala rămasă, spunându-le câteva cuvinte în limba maghiară, pe care o ştiu bine din copilărie. Să fi văzut ce feţe au făcut!…

Ne-am despărţit în relaţii aproape bune, având în vedere cele petrecute. Cu unii dintre ei m-am mai întâlnit şi în alte ocazii, pe alte lacuri sau pe Mureş, devenind amici de pescuit. Despre episodul Iernut însă, nu a mai venit vorba niciodată, fiecare din motivul lui.

Am fost un finuţ, nu-i aşa? :D

LEGENDĂ: Prima poză e o fotografie făcută după alta, din acea perioadă. A doua: schiţă după care mi-am făcut nişte tamburi la mulinete, ca să pot arunca la distanţă.

Bricolaj – dedicat lui mifty!

mai 2nd 2010 Posted at Bricolaj
22 comentarii

Termenul vine din franţuzeşte şi înseamnă (aproximativ): a face diverse treburi mărunte pe lângă casă.

Îmi place să meşteresc diverse lucruri, pentru că mă relaxează şi mă ajută să mă gândesc la ale mele cu mai multă claritate. De cele mai multe ori nu găsesc la magazine exact obiectul de care am nevoie, aşa că îl studiez, fac o serie de schiţe, apoi găsesc un meseriaş bun care să-mi execute anumite piese după desenele şi explicaţiile pe care le dau. În final, le iau acasă, le ansamblez (nu cum am scris, din grabă, pe schiţe! :) ), le fasonez şi le mai aduc îmbănătăţiri dacă e cazul. De exemplu, această măsuţă pentru crap. La prima vedere, nu diferă mult de ce găsim în comerţ. În realitate, are cel puţin 3 calităţi:

1. Este foarte rezistentă, pentru că e făcută din materiale speciale (dural şi inox, în principal).

2. Are picioare reglabile, ca să poată fi pusă şi pe teren accidentat şi să aibă suprafaţa perfect orizontală.

3. Are o mică margine laterală, care împiedică obiectele mici să se rostogolească de pe ea în iarbă.

Iată, mai jos, schiţele după care a fost făcută, şi apoi, piesa finită.

Aprilie 2010

Leave a comment

Cocoşul, în sfârşit!

aprilie 30th 2010 Posted at În cătare
28 comentarii

Lăsăm maşina şi o luăm pe jos prin zăpadă. Iarna şi primăvara se întrepătrund într-un mod imprevizibil.

Rachete de mers pe zăpadă moale.

Pregătiri de tote felurile…

Greu de crezut că e aproape luna mai!

Luminişul unde a apărut cocoşul ăsta frumos, la 6.07, dimineaţa. Piesa verde prinsă pe picior se numeşte crotal, care este dovada faptului că vânătoarea a fost legală.

Răsărit de soare în pădure. La ora asta, vânătorul e deja pe drum spre cabană!

Un vânător adevărat respectă şi îi aduce un omagiu sălbăticiunii care i-a intrat în cătarea puştii. Ştiu că pentru iubitorii de animale (printre care mă număr şi eu), actul acesta pare brutal, crud şi gratuit, dar este necesar pentru menţinerea echilibrului biologic al ecosistemului. Altfel se poate ajunge la degenerarea speciilor. Cocoşul acesta este bătrân deja şi până a ajunge trofeu, chiar şi în această primăvară, a montat zeci de găini. Vânătoarea la cocoşii de munte este permisă doar între 20 aprilie şi 15 mai, după ce ei şi-au făcut datoria… Astfel, cocoşii mai tineri şi viguroşi vor putea prelua ei de acum această misiune. Numărul de exemplare care se pot vâna este strict limitat şi controlat.

Spre casă!

Ne revedem cu cocoşii la anul pe timpul acesta!

———————————————————————————————————————————————————————–

Guest star!

aprilie 30th 2010 Posted at Gourmet, gourmand
4 comentarii

Mi se şopteşte din culise că ar trebui să mai postez ceva. Dar totodată, mă aşteaptă şi un cocoş de munte, aşa că azi vă voi spune doar atât: am fost guest star la Tanti Jeni (Sărut mâna ei şi Mirunicăi! Salutări cordiale lui Gheorghe, că tare ne este simpatic! :) ). Adică am făcut în deplasare ceea ce-mi place să fac şi acasă. Aş fi vrut să descriu mai pe larg reţetele, dar MiMi mi-a retezat elanul zicând că ieşim din pagină şi plictisim lumea. Din comentarii, rezultă însă că tot eu aveam dreptate. Gelozie de blogger?! :)

mifty mi-a lansat o provocare. La întoarcere, voi încerca să-i dau curs! Documentat, ca la carte! :)

———————————————————————————————————————————————————————-

La cocoş de munte

aprilie 24th 2010 Posted at În cătare
19 comentarii

Plecarea: vineri, la prânz, dintr-un oraş împrimăvărat. Echipat ca Baba Dochia, adică cu o grămadă de haine care, date treptat jos, te ajută să te adaptezi în orice condiţii, de la gerul cel mai năpraznic la caniculă. Mâncare cât de puţină, dar consistentă, pentru ca va trebui s-o cărăm în spate până în vârful muntelui. Rachete de mers pe zăpadă. Maşină puternică, 4×4. Armă mixtă, 20/76, cu .222 Rem.Blaser B 95, adaptată perfect pentru vânătoarea la cocoşii de munte, adică folosibilă şi de aproape, cu alice, şi la depărtare, cu un glonţ special, complet carenat, care nu distruge vânatul. Cunoscătorii înţeleg ce vreau să spun aici; o puşcă perfectă pentru scopul nostru.

Urcăm cât de mult se poate cu maşina pe Valea Bistrei, apoi pe cea a Cofului, până când, din cauza zăpezii, drumul devine impracticabil. De acolo, pe jos, după ce facem rânduială în bagaje, astfel încât să ducem cu noi doar strictul necesar.

-Apă luăm? zice un amic.

-Nu, că există izvoare acolo, răspunde paznicul de vânătoare.

-Dar băutură?

-Doar pălincă. Ocupă loc puţin, dar te încălzeşte cât ai clipi.

Înainte de pornire, facem ultima verificare a armelor, pentru că la cocoşi nu poţi trage decât o dată, a doua oară fiind inutil, că nu mai ai în ce.

Purcedem la drum spre cabana-refugiu unde urmează să fie baza noastră pentru o zi. Stratul de zăpadă devine din ce în ce mai gros, astfel încât după 5 kilometri parcurşi în urcare, ajunge la 70 de centimetri. Noroc că este puţin îngheţată şi putem călca unul pe urma altuia, abia cam la al zecelea pas intrând până aproape de brâu în ea.

Ajungem destul de târziu acolo, pe când prinde a se îngâna ziua cu noaptea.

Cabanale de genul acesta stau de obicei încuiate, dar cu cheia în uşă, ca să poată intra acolo oricine, să se adăpostească şi să-şi refacă puterile. A noastră este dotată cu tot ce este necesar: lampă de petrol, tacâmuri, condimente, paturi cu aşternuturi, plante uscate pentru ceaiuri, sobă etc.

Primul lucru pe care îl facem este aprinderea focului, apoi prepararea unei infuzii de afin cu muguri de brad, ca să ne hidratăm după urcuşul uneori pieptiş; şi să mai stingem puţin din tăria palincii, de ce să nu recunoaştem! :)

Scoatem cele ale gurii din bagaje şi, în timp ce ne potolim foamea, ne facem planurie pentru a doua zi, când urmează să ne trezim la 3 dimineaţa, ca să putem pleca într-o jumătate de oră, deoarece până la luminişurile în care rotesc cocoşii e cale lungă. Rotitul este de fapt un spectacol de cântec şi dans menit să seducă găinuşele de munte. Până acolo însă sunt de urcat în forţă 3-4 kilometri, prin pădurea seculară de brazi, pe un teren cu zăpadă care atinge pe alocuri un metru grosime.

Dormim ca legănaţi şi ne trezim la ora propusă, cu lejere dureri de cap… O fi de vină ozonul sau nu am stins destul de temeinic pălinca?! :) Echiparea, în cinci minute; o cafea neagră şi amară, apoi, îmbrăcaţi doar în cămăşi şi veste, dar cu hainele groase pregătite, luăm cu asalt coasta muntelui, ca să ajungem la locul vânătorii cu cel puţin o jumătate de oră înainte de crăpatul de ziuă. Drumul ăsta, noaptea, prin pădure, la lumina stelelor, nu poate fi egalat cu nicio altă senzaţie; aerul tăios şi înmiresmat; zgomotele discrete ale pădurii care te pot duce cu gândul la multe, cum ar fi o întâlnire neaşteptată cu urşii care exact în această perioadă a anului pornesc după hrană, fiind cam flămânzi după o iarnă lungă.

În cele din urmă, obosiţi şi plini de apă, ajungem la locul stabilit. Doi vântori şi un paznic. Alegem trei poziţii strategice şi începem să aşteptăm, în linişte totală, primul cântec de cocoş, ca după aceea, prin mişcări discrete, în timp ce el cântă, să ne putem apropia pas cu pas, până la distanţa de ochire. După o jumătate de oră, apare prima geană abia sesizabilă de lumină şi pădurea începe să se trezească la viaţă. Un adevărat concert de păsăret felurit, într-o gamă uluitoare de triluri. De cocoşi însă, nici urmă!

După trei ore de aştepare, înfofoliţi în hainele groase, sub vântul care se pornise din senin şi care aduce pe cer nori negri, ajungem la concluzia că cocoşii nu vor apărea deoarece se ştie că sunt foarte sensibili la schimbările atmosferice, aşa că decidem să coborâm la cabană. Rămâne pentru altădată, când s-o mai stabiliza vremea.

Abia la coborâre, pe lumină, ne dăm seama pe ce teren accidentat am urcat şi ne felicităm reciproc pentru performanţă. Vântul cald, cel care adusese norii, începe să înmoaie zăpada, drept pentru care regretăm că am lăsat la cabană rachetele de mers pe zăpadă, care nu păreau necesare la ăplecare.

La prima vedere, pare o expediţie ratată. În realitate însă, asta este vânătoare pentru mine. Mă bucur că voi mai avea pretextul de a mai veni cel puţin o dată în ţinuturile acestea fantastice şi sălbatice. Poate că atunci voi avea noroc să văd, şi-eventual- să împuşc un cocoş. Pentru că sportul acesta nu se rezumă doar la trofee.

(În ultima imagine este Izvorul Pişoiu – vă cam închipuiţi de ce -i spune aşa. Apa ţâşneşte din stâncă, cu un debit extraordinar de mare, de la 15 metri înălţime)

———————————————————————————————————————————————————————-

O carte de vizită

aprilie 22nd 2010 Posted at Cu băţul în baltă
11 comentarii

Citind blogul soţiei mele, am constatat că m-a transformat într-un adevărat personaj, uneori mai simpatic, alteori mai puţin, în funcţie de lumina în care m-a prezentat. E scriitoare, aşa că uneori mai “ajustează” realitatea, astfel încât să corespundă cu viziunea ei asupra acelei probleme. Departe de mine gândul să spun că minte; doar că, uneori , interpretează lucrurile într-un mod foarte personal. :)

Am decis deci să-mi schiţez singur cartea de vizită ca pescar. Sunt convis că va interveni cu observaţii menite să pună lucrurile “în adevărata lor lumină”, dar îmi asum riscul acesta până când mă va învăţa cum să moderez comentariile! :D

Sunt undiţar de când mă ştiu. Mama obişnuia să spună că încă nu ştiam bine să merg, dar dădeam deja la peşti, în Mureşul care curgea la câţiva metri de casa noastră; asta se petrecea înainte să fie regularizat după inundaţii. Probabil că avem în jur de 6-7 ani pe atunci… Părinţii mei tocmai îşi definitivau construcţia casei, aşa că nu aveau bani de aruncat pe gârlă. Cu toate acestea, m-am decurcat destul de bine. Să vă spun cum procedam. Mi-am făcut un băţ de undiţă dintr-o trestie mai solidă, crescută pe malul apei. Cum îmi petreceam întreaga zi pe lângă pescari, găseam fire de nylon aruncate de către ei; le luam şi le descâlceam cu răbdare de chinez, apoi le înfăşuram pe o bucată de lemn, ca pe un mosor; aceasta a fost prima mea rolă de fire. Drept recompensă că le duceam râme din grădina alor mei, îmi dădeau şi câte un cârlig de care nu mai aveau nevoie. Restul l-am învăţat urmărindu-i zile în şir. Aşa am aflat după ce criterii îşi aleg locul de pescuit, ce momeală folosesc în funcţie de peştele pe care voiau să-l prindă, care erau perioadele cele mai bune ale zilei şi multe altele. De noi, cei mici, nu se fereau ca de cei de vârsta lor. Eram neimportanţi, s-ar putea zice.

Când devenisem flăcăiandru, eram deja un pescar cu oarecare experienţă. Am participat chiar la un concurs de pescuit pe ţară, la care am luat locul al II-lea. În una din zilele acestea îmi voi face timp să găsesc diploma aceea, păstrată de mama cu dragoste şi nostalgie, şi o voi prezenta drept mărturie.

Apoi am început orele de zbor cu planorul, iar pescuitul a trecut în mod firesc pe locul al doilea. Până când am cunoscut-o pe soţia mea, şi m-am reapucat de el. Evident, fără nicio legătură cu faptul că eram de-acum om însurat… :)

Dar mai multe despre asta, într-o postare viitoare!

Hello world!

1 Comment

Deoarece pe blogul celălalt m-au năpădit spamurile, iar munca de a scăpa de ele necesită prea mult timp irosit, am ales să-mi strămut blogul aici, până când voi găsi o altă soluție să mă întorc la cel vechi. Îmi cer scuze tuturor comentatorilor care au găsit de cuviință să-mi scrie câteva cuvinte pe vechiul blog că nu le-am putut recupera comentariile din noianul de spamuri. Să sperăm că de data aceasta lucrurile să decurgă normal.

Lectură plăcută!